M-a prins toamna la margine de drum
Dormindu-mi somnul, torcându-mi visul.
Frunzele m-au troienit pe furiș,
Harnice ca niște furnici.
Morilor, nu mai măcinați
Fără odihnă lamura albă.
Am să plec undeva foarte departe
Când o scăpăta soarele să ajung.
Nu sunt trist! Vedeți? Uitați-vă bine
Nici lacrimi nu vărs, norocul nu-mi tângui
Doar brațele-mi atârnă ca niște crengi
Și nu mai mi-e dor de nimic, de nimic.
Dacă ai fi undeva ai auzi
Cum vremuiește peste oameni și case,
Cum tremură frunzele din grădină,
Cum plouă, ca să se sfârșească toate.
Morții din mine strâng pleoapele tare.
Trebuie să cânt ca să nu-i mai aud.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de resemnare și acceptare a sfârșitului, folosind imagini ale toamnei și ale naturii în declin. Vorbitorul nu exprimă tristețe, ci mai degrabă o detașare și o pregătire pentru o călătorie spre necunoscut.