Ca-n fiecare zi
Și azi ești supărată.
Ai auzit
C-am povestit în versurile mele
Unele dintre șăgalnicele tale nebunii
Care fac din tine
O primăvară de lumină și de soare.
Stai bosumflată, trântită-n fotoliu
Și nu vorbești nimic.
Nasul ți-e prea mic
Și ochii prea mari.
Pesemne
Ești supărată că poetul tău
Nu cântă dragostea lui
În ritmuri exaltate și solemne,
Mânuind cuvinte îngrijit alese
Cum sună în poemele eterne,
Fără număr,
Pe care le citești tu seara
Ghemuită între perne
Cu cămășuța căzută de pe umăr.
O, Kicsikem,
E-adevărat că-n versuri fără meșteșug
(Ca grațiile tale care fug)
De-atâtea ori pe gânduri, te rechem.
Căci pentru mine,
Pentru insul meu bolnav și obosit,
Tu ești un zâmbitor luminiș
De încercări și gânduri noi
Care-mi pătrunde-n cuget
Cum străbat
Nevinovate razele de soare
Prin broderia albelor dantele,
Și-aruncă arabescuri de lumină
Pe masă, pe perete și podele.
Râsul tău
Pe care nu-l cuprinde nicio carte,
Joc părelnic, schimb,
Întârzie ca un nimb
Pe strada cu trotuarele deșarte;
Noua zodie
Îmbracă
Și preface casa mea posacă
Zbuciumarea-mi stearpă ca o drojdie.
Peste durerile trecute,
Prăfuite,
Peste ruine, colțuroase, reci,
De fericiri și deznădejdi trecute,
Pe care resemnarea ca un ierbar le-nseamnă,
Fără de grije,
Tu alergi și urci ușoară,
Împodobind ca iedera, în toamnă.
Și-oriunde merg,
În serile când mă afund pe drum,
În noapte,
Din tot ce-a fost în urma mea,
Rupte punți
Lest sufletesc, nelămuriri de fum,
Doar tu și luna
Fără zgomot, alunecând egal,
Peste păduri, peste câmpii și peste munți,
Peste dorinți, peste uitări, păreri de rău,
Mă-ntovărășiți pe drumuri paralele
Tăcut
Și-ntotdeauna.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație complexă, în care poetul găsește consolare și inspirație în persoana iubită. Aceasta aduce lumină și bucurie în viața lui, transformând trecutul întunecat și însoțindu-l în călătoriile sale, alături de lună.