Doamne, o vale închisă-mi e inima,
ascunsă de toți, știută de toți, prăpastie în lumină, rostire mai goală decât umbra unui stol de vrăbii peste zăpezi.
În jurul ei
e atât de mare tristețea
încât îngerii
care nimeresc din greșeală
în bătaia gândului
simt abisul și cad înghețați.
Doamne, ca un înotător care se scufundă
mi-e inima,
ca fluturele care vâslește orb,
mereu cu întoarsă intenție, căutându-și
forma, nemaigăsind-o,
intrând în flacăra albastră ca-n vis
ori extaz,
se dizolvă în foc și dispare
odată cu țipătul,
nu leagă acest fapt de nimic
nici de propria ardere,
ajunge pe malul luminii fără să știe
că a trecut de poarta în care e măsurat.
Anatomie și ireal.
Diavolul a strâns un căuș plin cu nimic:
tot ce am gândit, spune el, murmură trecerea:
marea spulberă oglinda norilor, iarba
e dizolvată de vânt, umbra pământului
însămânțată cu râs, frigul omului
și, vai, nu e a noastră.
Doamne, o vale închisă-mi e inima.
Adevarul
ca o ușă pe care nimeni n-o vede
în sângele meu și va veni sâmbăta
o pauză a dezastrului care mă îngroapă
definitiv
în absența ta
și tăcerea împrumută modul tău de a fi
al căderii în lume.
Doamne, o vale închisă-mi e inima.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare profundă de tristețe și disperare, comparând inima cu o vale închisă, inaccesibilă și plină de suferință. Vorbitorul se simte pierdut și copleșit de absența divinității, căutând un sens într-o lume haotică și rece.