Cezar Bolliac – Țiganul Vândut

I
„Vai! ieri aveam soție, aveam și tată, mumă,
Aveam un copilaș!
Viața-mi părea lesne, robia-mi părea glumă
Privind al meu sălaș!.
Când triști veneam, pe noapte din munca cea în silă
În care ne-osândeam,
Și dam o roată vetrei, – oh! ne priveam cu milă,
Dar tot ne mângâiam;.
Măcar că de la muncă veneam obosiți foarte
De foame și bătăi;
Măcar c-adesea-oară rugam a noastră moarte
Ca să scăpăm de răi.
Când este-ntre-ai săi omul își află mângâierea
D-ar fi oricât mâhnit!
Dar când străin e omul, atunci e grea durerea
Și focul îndoit!..
II
O! oameni fără lege! Stăpâni fără-ndurare
Cu inimă de fier!
Când smulgeți unei mume un singur fiu ce are,
Gândiți atunci la cer?.
Gândiți oare la durerea ce cearcă-acea săracă?
L-acele reci sudori
În care desperarea și lacrima îi seacă,
L-acele cruzi fiori.
Ce se deștept într-însa când își aduce-aminte
Că nu mai are fiu,
Că nu o să-l mai vadă! îi piere dinainte!
Îl dă-n mormânt de viu?.
O! când ne dați botezul ziceți că suntem rude;
Ziceți că suntem frați!..
De Domnul nu vă temeți? Nu știți că el v-aude?
Gândiți că-l înșelați?.
Când vă jucați cu oameni întocmai ca cu vite, –
Și ce zic! mult mai rău!..
Căci voi cătați de vite; sunt mult mai îngrijite;
Iar noi, munciți mereu!..
Un cal în grajdul vostru ce îngrijire n-are?
P-un cal câți robi n-ați da!
Țiganul rob, sărmanul, ar fi el oare-n stare
C-un cal a măsura?.
III
M-or fi plângând părinții!.. De mumă-mea mi-e teamă
C-o fi murit jelind!
Când îi întreabă fiu-meu: – „Unde e tata, mamă?”
Of! cum l-or fi mințind!.
Când să-l mai văd o dată, parcă mi-ar fi mai bine,
Parc-aș putea să mor!..
Nevasta mea, săraca! o fi plângând de mine,
O fi murind de dor!.
Acela ce ne vinde nu vinde și gândirea;
Măcar că s-a tocmit
Pe sufletele noastre; măcar că omenirea
Nimic a socotit!.
Și-a râs el d-astea toate! și-a râs el de durere
Pentru puțin venit!..
Să-i fi luat lui fiii, părinții și muiere –
Oare cum ar fi trăit?.
O! cât ar fi mai bine să fim ca dobitoace,
Să nu simțim deloc
A noastră chinuire! Să nu știm ce ne face
Pe când în cărți ne joc!.
IV
Ce-o fi luat pe mine?.. A fi-n mai bună stare!
Of! ranele mă dor
Și lanțul rău mă strânge! M-au strâns, cumpliții, tare..
Cum aș voi să mor!..
Vedea-va fața-ți, Doamne, stăpânul ce mă vinde?
Copiii i-or trăi?
Pe neamul său păcatul oare nu se va întinde
Când el nu va mai fi?.
Oare-mi păstrezi acolo ceea ce-aci-mi lipsește?
Voi fi eu răsplătit
De muncile și chinuri, la care m-osândește
Acest nelegiuit?.
Bagi tu de seamă, Doamne, la astă omenire,
Cum merge treaba-aci?
Știai ce am a trage când îmi dedeși simțire,
Și ce fel voi trăi?.
Când îmi dedeși viață, când îmi dedeși soție,
Când tată m-ai făcut,
Știai ce-mi scrie soarta? ‘Născut că-s în robie,
Și c-o să fiu vândut? ’”.
V
Așa vorbea-ntr-o noapte, flămând, închis în casă,
Țiganul cumpărat.
Privea gemând la lună; dar nu putea să iasă,
Căci strâns era legat.
A doua zi, stăpânul mai că se întristase
Aflând c-a păgubit
Patrusprezece galbeni; – atâta cumpărase
Țiganul ce-a murit.
Foaie pentru minte, inimă și literatură, 1843, nr. 15