Agită pomii păsări mari
Și via sângele divin.
Până la mine este mult,
Până la moarte mai puțin.
Din toamnă-n toamnă mă ridic,
Și parcă nu mai știu să vin.
Până la mine este mult,
Până la moarte mai puțin.
Aceste vorbe de cules
Le simt dorințe, le spun chin,
Iubirea mea se împlini
Atât de dreaptă în destin.
De ce nu sunt, cum ar părea,
Nefericită în declin!
Până la mine este mult,
Până la moarte mai puțin.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra condiției umane, oscilând între ambiție și acceptarea destinului. Vorbește despre trufie și despre apropierea inevitabilă a morții, sugerând o resemnare melancolică în fața efemerității vieții.