Tăcerea mea e ca o țară moartă,
Dar nici nu cred că alta e mai sfântă,
De ce ți-aș ține-nchisă gura, cântă,
Vânează dacă vrei aceeași soartă.
Dar apără-te chiar când nu te doare,
Ca talpa moale calcă peste forme.
Ar fi păcat să strici lumini enorme.
Vederea lumii-i împietrită sare.
Încet și iubitor de lună rece,
Ca melcul în grădină vei petrece.
Ce pierzi lipsind? Ce capeți dacă spui
Nimicul tău, urechilor statui?
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul dintre tăcere și exprimare, sugerând că tăcerea, deși poate părea sigură, duce la pierderi. Ea pune întrebarea dacă beneficiile tăcerii depășesc costurile suprimării vocii proprii.