Stați răvășite oase!
Stați la soare,
cât marginea acestei gropi
mai șade
în așteptarea unui trup,
cu muzici,
cu doamne,
cu eter
și cu coroane!
Apoi,
cuminți, când veți vedea mulțimea,
să v-adunați în săculețul alb de pânză,
să nu-ntrebați nimic,
să nu vă zbateți!
Da..
văd femuru-acesta, plin de soare
(crucea păstrează-un nume de femeie)
ce carne albă-o fi avut odată?
Cât de rotundă coapsa,
cât de caldă
s-a-nfiorat de mâna
căror oase?
Dar osu-acesta fin,
ce mână mică
l-o fi purtat?
Și mâna
ce brățară
purta atunci;
și câte sărutări,
cât dor în palme – a strâns –
cu câtă duioșie
a mângâiat copilul somnoros din leagăn
sau amantul?
Și-apoi, cuminți, când veți vedea mulțimea
să v-adunați în săculețul alb de pânză..
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții și a inevitabilității morții, personificând oasele și amintirile asociate cu acestea. Vorbește despre frumusețea pierdută și despre dorințele stinse, invitând la o meditație asupra trecerii timpului.