Singurătatea-mi umflă pieptul în fiecare dimineață
Păi eu și-o tăcere nesfârșită îmi zguduie trupul Ce
organ va mai deschide gura Ce funcție îmi va da zi
ua de azi Cine cască la orizont Care pe care Un a
nimal domestic îmi nuanțează răbdarea cotidian
Alchimia inimii
vede-n jur
numai
aur
Însă
eu
am moștenit
tot
plumbul
lui
Bacovia.
Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ II
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul profund de singurătate resimțit dimineața, contrastând cu iluzia unei realități mai bune. Se face referire la moștenirea unei stări melancolice, similară cu cea a lui Bacovia.