Două suflete amice de copile pământene
Se-ntâlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene,
Apoi stau într-o uimire, una alteia zâmbind,
Și-mpreună își iau zborul, prin senin călătorind.
„Tu ești, dulce surioară” zice una cu mirare,
„Tu, regina frumuseții, tu, altar de închinare!
Pe pământ, de-abia în floare, cum se face de-ai muri?”
Cealaltă, vărsând lacrimi, îi răspunde: „Am iubit!”.
„Ai iubit!.. ai trecut raiul!.. ai simțit în primăvara
Acea flacără cerească, dulce mult și mult amară!
Ai iubit!.. și tu din viață ai putut, ai vrut să zbori!..
Unde, unde-ți sunt rămase virginalele comori”.
„Am lăsat glasul meu dulce unei dulci privighetoare;
Ochii, murelor din codru; părul, falnicul soare;
Sânul, unui crin văratic; gura, unui trandafir,
Și pământului în jale, al meu veșnic suvenir!”
Sensul versurilor
Două suflete se întâlnesc după moarte, iar unul relatează cum a renunțat la viață din dragoste. Ea a dăruit părți din sine naturii, lăsând o amintire veșnică pe pământ.