Timpul oprit ondulează prezentul
În care mă-mpiedic
În care mă-nec
Şi pauza secundelor
Fecundă cezura
De care mă-mpiedic
În care mă-nec.
Un pumn plin de gene
Îmi scoate lumina
Şi orb trec spre culmea
Muntelui vrăjit.
Lacrimile puse pază
Pe mărgele de sub lacrimi
Se sfărâmă de metalul
Zăbrelitei mele vieţi.
Sunt uitat şi de-ntuneric
Şi de iad şi de păgâni
Şi de mintea-mi dusă-n veghea
Negurilor ce se-ntind
Peste ochi, peste simţire,
Amintiri neamintite
Şi prieteni peste voi.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie interioară dificilă, marcată de sentimente de pierdere, uitare și deziluzie. Protagonistul se simte prins într-o realitate distorsionată, uitat de lume și de sine, căutând lumina într-un loc vrăjit, dar periculos.