În tragica oră a neputinței
Rândurilor ce năvălesc peste mine,
Cuvintele nu mai au coloana vertebrală,
Frazele nu mai sunt cucernice liane,
Nici paginile nu pot fi răsfoite.
Tropotele dactilelor mi-au dărâmat zidul
Ridicat piatră cu piatră
Din fiecare răsuflare.
Sunt gol de cuvinte,
Suspendat în metaforele anilor ce vin
Fără a mă număra și pe mine.
Mă doare existența viitoarelor sinapse
Apuse în colivia luntrei de pe Styx
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de neputință și gol interior, folosind metafore puternice pentru a descrie o stare de suspendare și durere existențială. Vorbitorul se simte copleșit de cuvinte și metafore, pierdut în timp și spațiu, cu o durere profundă legată de viitor.