Drumețul poposind cu gânduri sumbre
Sub sălcii plângătoare lângă-un mal
De iaz, cu lebede și foșnitoare umbre
A adormit învins de-al drumeției val.
– De unde vii străine – îl întreabă
O lebădă cu aur înveșmântată –
De unde vii așa în mare grabă
Cu fruntea rece, albă și-ncruntată?.
– De unde vin?! Din țara-n care
Străbunii n-au uitat parfumuri
Ce ne întâmpină la oricare
Încrucișare de poteci și drumuri.
Sunt obosit de negura tăcerii
Întinsă peste tot în calea mea,
Sunt obosit de scurgerea uitării
Acelui care pentru noi gemea.
Mă duc spre-a copilăriei casă,
Eu, printre oameni simplu călător,
Cu greutatea lumii ce m-apasă
Fiindcă acasă se moare mai ușor.
Sensul versurilor
Un călător obosit de lume se întoarce spre casa copilăriei, simțind povara existenței. El caută alinare în amintiri și acceptă ideea morții ca pe o ușurare.