Iarăși te cinstesc din strună,
Tu, lăstar de voie bună
Din a inimii-mi genună.
Fii pe veci încoronată,
O femeie delicată,
Cu păcatul neîmpăcată.
Ca dintr-un benefic Lethe,
Beau la sărutări cu sete,
De pe gura-ți ce magnet e.
Când a viciilor furtună
Pe potecă îmi cășună,
Îmi apari tu, zee bună.
Precum steaua salvatoare,
În naufragiile amare…
Inima-mi ți-o pun pe-altare.
O, fântână de virtute
Și eternă iuventute,
Voce iar dă gurii-mi mute.
Ce fu josnic tu stârpiși,
Ce fu aspru îmblânziși,
Ce fu slab tu întăriși.
Când mi-e foame ești tavernă,
Când e noapte îmi ești pernă,
Călăuză-mi fii, eternă.
Dă-mi mai proaspătă vigoare,
Parfumată scăldătoare
Cu arome-amețitoare.
Strânge-mi șoldul cât se poate,
Cinga mea de castitate,
Apă de spălat păcate.
Prețioasă besactea,
Pâine albă ca o nea,
Vin divin, Francisca mea.
Sensul versurilor
Piesa este o odă închinată unei femei pe nume Francisca, văzută ca o sursă de virtute, putere și salvare. Ea este idealizată și venerată, fiind considerată un refugiu și un ghid în viață.