Ades, în pâlpul roșu de felinar, ce-și zbate
În vânt și flăcăruia și sticlele-afumate,
Într-un foburg cu aer de labirint mardar,
Pe unde vezi mulțimea cum colcăie ilar,
Se-arată peticarul sărman și plin de riduri
Ce umblă ca poeții, izbindu-se de ziduri
Și fără ca să-i pese că-i poate spionat
Se lasă de proiecte himerice purtat.
Rostește-n voie predici, dictează legi la nații,
Distruge ticăloșii, salvează condamnații
Și pe sub cerul care e ca un baldachin
De propria-i virtute se-mbată ca de-un vin.
Da, oameni din aceștia, c-un greu menaj în spate,
Împovărați de munca lor grea și de etate,
Sleiți pe sub bulendre ce zdrențuite li-s,
Borâți fără odihnă de marele Paris,
Trec parfumați de-o boare de poloboc acrie,
Urmați de soți ce parcă se-ntorc din bătălie
Purtându-și, vechi drapele, mustățile-n triumf.
Bandiere, flori și arcuri mărețe de triumf.
Li se ridică-n față, magnifică magie,
Și în uluitoarea și limpedea orgie
De trâmbițe și goarne, urale mari și sori
Ei dăruiesc poporul cu gloriile lor.
Tot astfel omenirii, cu traiu-i ușuratic,
Îi varsă vinul aur, precum Pactolul antic
Prin gât de om cântându-și străvechile bravuri
Și dominând, ca regii, umanele naturi.
Spre-a-i legăna molatic, scutindu-i de durere,
Pe-acești bătrâni nevolnici ce-expiră în tăcere.
Ros de căință, Domnul le-a dăruit somn lin
Iar omul la aceasta a mai adaos vin.
Sensul versurilor
Piesa descrie viața oamenilor simpli, împovărați de greutăți, dar care găsesc o formă de evadare și noblețe în lucrurile mărunte, precum vinul. Vinul devine un simbol al alinării și uitării de sine, oferind o perspectivă asupra condiției umane și a inevitabilității morții.