Îmi pare că-al meu sânge se scurge-n valuri, ca
Fântâna care ritmic s-a pus a suspina.
Eu îl aud cum curge și-i ascult murmura,
Dar în zadar mă pipăi să aflu crestătura.
Când prin oraș se scurge, în șiroirea-i grea,
El face câte-un ostrov din fiece pavea
Fiindu-i leac de sete la toată creatura
Și colorând sălbatic în roșu-aprins natura.
Eu m-am rugat adesea de vinu-nșelător
Să potolească groaza cea rea ce mă submină,
Căci vinul face ochiul limpid, urechea fină.
Și i-am cerut iubirii un somn liniștitor,
Iubirea însă este saltea de cuie dură,
Făcută ca să aibă femeia băutură.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de suferință profundă și dezamăgire. Sângele devine un simbol al durerii, iar căutarea alinării în vin și iubire se dovedește zadarnică.