Charles Baudelaire – O Fantomă

I
TENEBRELE.
În văgăuna tristă și urâtă
În care Dumnezeu m-a surghiunit,
Și unde nicio rază n-a zâmbit
Iar noaptea mi-este gazdă mohorâtă.
Par un zugrav de soartă osândit
Perdeaua beznei s-o picteze, oarbă;
Un bucătar funebru, pus să fiarbă
Și să-și mănânce inima, silit.
Din când în când, lucește, crește, apare
O stafie cu trupul minunat,
Cu dulce, orientală legănare.
Și când întregul trup s-a-nfățișat,
Îmi recunosc vedenia divină:
E, neagră, EA, cea plină de lumină.

II
MIRESME.
Prietene, vreodată-ai respirat
Cu-adâncă și aleasă desfătare,
Tămâia care arde în altare,
Sau moscul dintr-un scrin demult uitat?
E farmecul cu care te îmbată
Aroma re-nviatului trecut;
E floarea ce-o culegi într-un sărut,
Sorbindu-i frăgezimea de-altădată.
– Din părul ei, pe umeri revărsat,
Jertfelnic de alcov, înmiresmat,
Se răspândea un aer de savană.
Iar frăgezimea trupului ei pur,
Înveșmântat în voal și în velur,
Plutea ca un ușor parfum de blană.

III
CHIPUL DIN RAMĂ.
Așa cum rama-mbracă un tablou,
Dând preț sporit desăvârșitei arte,
Și cum de restul lumii îl desparte,
Învăluindu-l într-un farmec nou.
Tot ce-o-nconjoară: giuvaieruri rare,
Metaluri scumpe, mobila-ncrustată,
Nu-ntunecă făptura-i minunată,
Ci ea, ca-n cadră, mai frumoasă-apare!
Și cum îi place-adesea să se mintă
Că toate-n jurul ei o îndrăgesc,
Și-afundă-n perne trupul tineresc.
Mătasea fină s-o dezmierde goală.
Și-n sprinten salt sau lunecând domoală,
Ca o maimuță mică – se alintă.

IV
PORTRETUL.
Se mistuie în Moarte și-n Durere
Văpaia care-n noi a strălucit.
Din ochii care-odată mi-au zâmbit,
Din gura ta, balsam de mângâiere.
Din revărsarea vie a luminii,
Din farmecul tău în care mă scăldam
Ce-a mai rămas iubirii? Ce mai am?
Un palid chip, nelămurite linii.
Pe care Timpul, gâde-al tinereții,
Îl șterge cu aripile-i haine,
În umbră-alunecându-l, ca pe mine.
– Dar, ucigaș al Artei și al Vieții,
Din gândul meu n-ai să mi-o smulgi pe Ea
O, desfătarea, nemurirea mea!