Locuiam pe-atunci între porți de-nalturi,
Unde sorii pictau mării mii de făclii,
Iar imenșii lor stâlpi, împlântați în tării,
Semănau în amurg c-un altar de bazalturi.
Și din orice talaz noi imagini cerești
Apăreau simultan în timpan și retină,
Îmbinând glorios melodia divină
Cu colorile serii în ochii acești.
Acolo, în tihnite plăceri viețuiam
Între cerul azur și întinsele ape.
Pajii mei, ce purtau drept veșminte balsam,
Răcoreau al meu chip cu crengi de palmier,
Și cu zel suveran se căzneau să dezgroape
În durutul meu suflet adâncu-i mister.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri dintr-o existență anterioară, un loc idilic plin de frumusețe naturală și spiritualitate. Naratorul își amintește cu nostalgie de acea viață, sugerând o căutare a sensului și a misterelor ascunse în suflet.