Îi turbură pe reni prea multul dimineții soare
și-un freamăt nou spre calme norduri îi rechiamă;
de-atâta primăvară, inima îi doare
și-amiezile privirea li-o umbresc de teamă.
Aurore verzi halucinează-n codri depărtarea
si dânșii tremură visând zăpezile eterne;
sălbatică, prin sânge iar le flutură-nserarea
cu nostalgii suave după tundrele materne.
Deși-i așteaptă-n drum atâtea uragane, renii
pornesc și bucuria revederii îi agită;
banchize străvezii, în cari au înghețat lichenii,
ei simt de-acuma aspru răsunându-le-n copită.
Oricât li-ar sta-mpotrivă lupii, dându-le târcoale,
pe renii lânceziți de-azur îi duce mai departe
mirajul irizatelor aurore boreale
să-ngenunchieze-n liniștea zăpezilor și-n moarte.
Sensul versurilor
Piesa descrie dorul renilor de tundrele natale, un dor atât de puternic încât îi împinge să migreze înapoi, înfruntând pericolele drumului. Migrația devine astfel o călătorie spre moarte, dar și spre liniștea eternă a zăpezilor.