Treceam – câtă vreme – pe lângă limanuri
Prin intermundii, tărâmuri inferme,
Fără opriri la cereştile hanuri,
Căci vai, călăream pe un vierme.
„De ce, întrebai albiciosul meu cal,
A trebuit să mă nasc pentru tine, iar tu
Pentru ce m-ai ales?” Infernal
Ondulându-şi spinarea, tăcu.
„Pentru ce eşti atât de molâu, de docil,
Pentru ce nu nechezi?” Şi simţindu-l că plânge,
Cu pinteni adânci răscoleam în ţesutul fragil.
…Picioarele mele sunt roşii de sânge….
„O, zisei atunci, umoarea aceasta eu o cunosc,
Curge-n vinele mele, tu n-o poţi avea.”
Şi plin de mânie lovii cu cravaşa mea, pleosc!
În ochii fiinţei aceleia, care tăcea.
Lumina miloasă a Căii Lactee
Ne-nvălui… Din rana deschisă
Căta către mine un ochi de femeie
Nespus de iubit – amintire ori vise.
Iar mâinile mele sunt roşii, sunt roşii,
Întocmai ca steaua carnagiului, Marte,
Spre care pluteam amândoi, ticăloşii,
Pe care nimic nu ne poate desparte.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie printr-un tărâm straniu, călare pe o creatură suferindă. Naratorul se confruntă cu vinovăția și cu o amintire dureroasă, în timp ce se îndreaptă spre o stea a carnagiului, simbol al unui destin implacabil.