Ți-ai uitat, Doamne, în om
sclipătul sculei tale de-argint,
ca un chirurg distrat
ce coase-n pielea pacientului bisturiul și foarfeca.
Altfel de unde această disperare fără adresă,
ironia acestor lacrimi de împrumut?
Epilepticul electrocutat de un înger
rămâne gravid,
dar cine să-l moșească și să-i scoată
reveria din tâmplă?
Sinucigașul din melancolie
se aruncă de pe catedrala Notre-Dame
și strivește-un copil în cădere.
Cine l-a condamnat în zbor să devină ucigaș de copii?
Nu degeaba scriau derbedeii pe ziduri
„loc de lovit cu capul”,
acordându-ți o șansă în plus să verifici
dacă moartea îți aparține de drept,
dacă moartea e o afacere strict personală.
Sensul versurilor
Piesa explorează disperarea și absurditatea existenței prin imaginea unui sinucigaș care, în cădere, devine ucigaș. Versurile pun sub semnul întrebării dreptul individului asupra propriei morți și condamnă, implicit, o forță superioară pentru această tragică ironie.