Mă tângui ca un stih din Psaltire.
Gândul închinându-mi-l ție;
Ore sarbede, ore de mâhnire,
Ore de veșnicie.
N-am sprijin, n-am argument; fără sens
O inimă-a altuia în mine mai bate;
Se-ncercuie tot mai strâns și mai dens
În juru-mi singurătate.
Câte zile, câte săptămâni, câte luni,
Câți ani, câte veacuri sunt
De când o primăvară cu minuni
A înflorit pe pământ?.
Amintirea paradisului e-n mine,
După umbra ta rătăcesc din loc în loc;
Uit că te-a furat spre țărmuri străine
Fantastica pasere Roc.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de dor și singurătate, comparând starea sufletească cu un verset din Psaltire. Naratorul rătăcește în amintirea unui paradis pierdut, căutând o umbră a ceea ce a fost.