Așadar, indiferența ei e o privire rotundă, un lac cum le făcea
acela, și spunea că dacă pământul ar putea privi cu apele iezerelor stelele ar fi mai aproape – și pe fața lui nemișcată și limpede (întocmai ca pentru o plimbare romantică sub cerul senin –
dar unul din ei, chiar dacă o privește în ochi pe ființa care, în fața lui, îl
nu-și răsfrânge mai aproape stelele, în ochii ei, este indiferent), și pe lacul acesta alunecă fără să fie vâslite bărci, gânduri, și într-adevăr fără să lase răsfrângeri – este un iezer
emișcător, noi îl privim de pe mal – și construim pe el o întreagă metafizică – e ca și cum am spune că încercăm să prefacem
poza aceasta a indiferenței ei – și acvatice – într-o după amiază de piatră, într-o lume a unei vacanțe – și ca de la marginea cu grilaj
a pieței mărunte, de lângă biserica veche, am privi peste orașul de jos, și am vedea străzi înguste acoperișurile uriașe, într-adevăr
zaharate, și verzile investiri prin ganguri – (și ceasurile largi, cu baiang), și e totul doar o imagine în carte – și fără putere – în
realitate noi stăm
și privim poza (nu citim cartea) – în care se povestește
că de data asta sanseverina își răsfrânge în apele
Iacului chipul
și nu-și găsește răsfrângerea.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema indiferenței printr-o metaforă extinsă a unui lac nemișcat care nu reflectă. Naratorul contemplă această indiferență, construind o metafizică în jurul ei și comparând-o cu o imagine statică dintr-o carte, lipsită de putere.