Așadar, nu există singurătate,
suntem întotdeauna mai mulți – în noi înșine,
oriunde ne-am duce – și oricât i-am implora
pe ceilalți să aibă milă de singurătatea
vreunuia sau altuia dintre cei ascunși, pândind,
în noi.
Sigur, mai ales, când ne rugăm
de cei de alături și când desfacem în fața lor,
ca pe un sul cu scriere rotunjită,
ceea ce noi numim singurătate – mai ales
atunci nu suntem singuri.
(Mai degrabă
când suntem numai noi, și unul din noi, dinăuntru,
le întoarce, mincinos, sau invidios, spatele
tuturor celorlalți – mai degrabă atunci
am fi mai aproape de singurătate – dacă
ceilalți, din noi – din afară – nu l-ar pândi
cu surâsuri pe cel supărat – sau nu l-ar ignora,
pur și simplu. Atunci e și mai rău –
dar tot nu este singurătate, nici de data aceasta.)
„Și pe urmă vin marile ploi“, și noi
ne ascundem în grădina înserată – și se răsfrâng
de multe ori chipurile noastre în frunzele ude
și ne leagănă – ca și cum am visa-ntr-o oglindă.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea singurătății, sugerând că aceasta este o iluzie, deoarece suntem mereu însoțiți de multiplele noastre sine interioare. Chiar și în momentele de izolare percepută, există o dinamică internă constantă, o oglindire a chipurilor noastre în frunzele ude ale vieții.