Mihail Săulescu – Et Nunc Et Semper

Și cei ce plâng ca și acei ce râd
O luptă duc amară,
– Năuntrul lor e-aceeași tragedie,
Aceeași iarnă tristă și pustie,
Aceeași primăvară.
Pe orice față-o lacrimă de pică,
Un zâmbet de răsare,
În pieptu-oricui, furtuna dacă bate,
Ori raza bucuriei de străbate
E-n toți ceva ce ochilor n-apare.
– Porniți pribegi, călătorim, purtând,
Ca să le pierdem toate,
Comori de visuri, de speranțe sfinte;
Și-ndeplinirea veșnic e-nainte
Și veșnic nu se poate!..
.. Pe-acei ce plâng ca și pe-acei ce râd,
Pe drumuri lungi ce-i mână?
Ce stea pe cer în veci luminătoare,
Ce rază pribegită de la soare
E cruda lor stăpână?..
Pe toți îi cheamă-n depărtare dorul
De ce e nou, de ce-i necunoscut;
Pe cel ce vine să pornească mâine,
Pe cel ce-n urma rândului rămâne,
Pe cel ce s-a pierdut..