Mihai Eminescu – Mureșanu [IV]

[IV].
(Un chip s-arată-n castel.).
Și-n noaptea care urlă cu surda ei ureche,
Privește ca o lună din zidurile veche?
E ca și când răsare în jur întunecată
De-a murilor colosuri, prin care se arată
Zugrăvind dulcea, trista, sura lor măreție.
Coboară din ruine căci mă-nchin eu, ție!
Din crengi de gânduri negre o floare se desprinde
Primește-o: e iubirea-mi, și inima-mi și-o-ntinde.
Cobori din înălțime: te-ador, te rog, te-nvoc
Cu păru-n flori albastre, pe frunte-o stea de foc.
O, stai! o, vino scumpă, ca fruntea să-ți dezmierd
Și-n ochii mari albaștri ființa să mi-o pierd..
Te-ai dus! te-ai dus! o, mare, înghite-mă, mă sfarmă,
Îmi amăgește mintea cu-a valurilor larmă.
(Chipul dispare.).
(El se urcă în luntre și îi dă drumul pe mare.
Se-nsenină. S-aude glas de corn.).
REGELE SOMN.
Răsună corn de aur și-mple noaptea clară
Cu chipuri rătăcite din lumea solitară
A codrilor.. în cârduri veniți, genii șăgalnici,
Ce-acum împleți pământul cu sunetele jalnici,
Acum ascunși în umbră sau tupilați sub foaie,
Pișcați picioarele-albe a fetelor bălaie,
Și zimbrii zânei Dochii, pe frunți cu stemă mare,
Și voi, cai albi ai mării, cu coame de ninsoare..
Învie codru! Duhuri cu suflet de miresme,
Zburați prin crenge negre ca străvezie iesme,
Cu sunetul de pasuri s-aducă pasul numa,
Pe corpuri albe haină de diamantină brumă
Să scânteie în umbră, să spânzure feeric
Treceți-ncet prin aer călcând pe întuneric.
(el se uită pe mare).
Din insule bogate sfâșiind apa, iese
O luntre cu vântrele ce spânzură, sumese.
Se legăn visătorii copaci de chiparos
Cu frunza lor cea neagră uitându-se-n jos,
În ape.. Iar prin crenge de-un verde-adânc de jale
Se-oglindă-n ap-albastră de aur portocale.
Și parcă glas de clopot înfiorează sara;
Pe-a stâncilor lungi colțuri apusul se coboară;
Stau aurite-n aer.. și-a serei rumenire
Se-apleacă și-nroșește a mării-ncrețire..
Și insulele mândre și de dumbrave pline
Par sarcofage nalte plutind pe unde senine,
Acoperite numai cu flori și cu poiene
Urieșești.. Acuma se-nchid a serei gene,
Apele devin sure.. și-n blânda lor cântare
Dispar ca sarcofage insulele-n mare.
……………………..
Ce loc! Bătrâne stânce ridic-a lor schelete
De piatră, ce de valuri și vântu-s sfâșiete.
Un templu în ruină de apă înecat
Pe jumătate.. Stâlpii și murul fărâmat
Stau în curând să cadă.. Și-n astă ruină
Prin scorburi de părete, în neagra vizuină,
Trăiește-acest călugăr.. Apari, tu, lună-n cer
Și fă din vis viață, din umbre adevăr!
(luna apare).
UNDELE.
(cântă).
Noi, undele crețe,
Venim, venim,
În stânci mărețe
Izbim, izbim.
Ș-a noastră suflare
E vânt! e vânt!
Dar naștem pe mare
Un cânt, un cânt.
DELFINUL.
(se-arată din apă un tânăr frumos).
Ondină,
Cu ochi de albastră lumină,
Cu părul tău lung, un tezaur.
De aur.
Tu, pradă.
Cu piepții tăi dulci de zăpadă,
Te-oi prinde pe mare vrodată,
Șirată!
Atunce.
Simți-vei duioasele munce,
Cu care-al meu suflet în flamă
Te cheamă.
ONDINA.
Delfine,
Tu crainic al mării regine,
De-ai fi credincios, cu iubire,
Un mire;
Voioasă.
Urmare-aș privirea-ți frumoasă,
Ți-aș da sânul alb de zăpadă
Ca pradă.
DELFINUL.
Ondină,
Tu dulce copilă, o, vină,
Nu vezi că Delfinul tău moare
În mare?
ONDINA.
Vedea-vom!
Să cânte Sirena ruga-vom,
De nu vei iubi-o – îmi fură
O gură!
Atunce.
O undă în brațe-ți m-arunce,
Căci știu a iubi eu prea bine,
Delfine.
Ascultă!
De vreme-ndelungă și multă
În sufletul meu eu te-am strâns –
M-ai învins.
AMÂNDOI.
Tu, ce ești zeilor suroră gemene,
Cu linul pas,
Nu are nimene un cânt să semene
Cu al tău glas.
Spune-ne cântecul ce-n nopți lunatice
Adese-l cânți,
Când luna tremură prin ceți apatece,
Prin codri sfinți.
[Partea a IV-a].
©Mihail Eminovici (Eminescu)