Pierdut în suferința nimicniciei mele,
Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în haos,
M-am închinat ca magul la soare și la stele
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos;
Nimic să nu s-audă de umbra vieții mele,
Să trec ca o suflare, un sunet, o scânteie,
Ca lacrima ce-o varsă zadarnic o femeie..
Zadarnica mea minte de visuri e o schele.
Căci ce-i poetu-n lume și astăzi ce-i poetul?
La glasu-i singuratic s-asculte cine vra.
Necunoscut strecoară prin lume cu încetul
Și nimene nu-ntreabă ce este sau era..
O boabă e de spumă, un creț de val, un nume,
Ce timid se cutează în veacul cel de fier.
Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume
Și-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente profunde de suferință și inutilitate. Poetul se simte pierdut și neînțeles, dorindu-și să dispară fără urmă, considerând că viața sa nu are valoare.