Iar când voi fi pământ,
În liniștea serii,
Săpați-mi un mormânt
La marginea mării.
Nu voi sicriu bogat,
Podoabe și flamuri,
Ci-mi împletiți un pat
Din vestede ramuri.
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Să am un cer senin
Pe-adâncile ape.
S-aud cum blânde cad
Izvoarele-ntr-una,
Pe vârfuri lungi de brad
Alunece luna.
S-aud pe valuri vânt,
Din munte talanga,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-și scuture creanga.
Și cum n-oi suferi
De-atuncea-nainte,
Cu flori m-or troieni
Aduceri aminte.
Și cum va înceta
Al inimii zbucium,
Ce dulce-mi va suna
Cântarea de bucium!
Vor arde-n preajma mea
Luminile-n dealuri,
Izbind s-or frământa
Eternele valuri.
Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Ci codrul vânt să dea
Frunzișului veste.
Luceferii de foc
Privi-vor din cetini
Mormânt far’ de noroc
Și fără prieteni.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a fi înmormântat într-un loc liniștit, la marginea mării, înconjurat de natură, după moarte. Vorbește despre acceptarea sfârșitului și despre amintirile care vor rămâne după dispariția sa.
