E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe alee
acolo unde-i vezi or să mai stea
voioși, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne, atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare.
Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate.
Și celălalt – și-mi pare neînțeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zâmbim,
noi, care-așa de repede murim.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții și asupra regretului că pierdem timpul cu ură și neatenție față de frumusețile din jur, în loc să ne bucurăm de fiecare moment.