Nu-mi mai pot reciti vechile poeme,
ființa care le-a scris s-a îndepărtat de mine,
cu mâna mea am alungat-o.
N-aș fi suportat s-o văd tăvălindu-se
în realitatea aceasta fără biserici
și fără de Dumnezeu.
M-am înlocuit cu o alta,
dar atunci când vine ceasul vecerniei
îmi aleg o întindere verde ascunsă în minte
ori o scoarță de copac
și-mi fac semnul păgân al crucii.
Uneori realitatea mă prinde asupra faptului
și-mi îndeasă pe gât stelele ei roșii-n cinci colțuri.
Ajung acasă cu greu,
le vomit una câte una,
trag apa puternic.
Și toate-toate (se spune la noi din vechime)
se varsă în marea cea mare și neagră.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentul de alienare al autorului față de propriile creații și de realitatea înconjurătoare. El se simte dezamăgit de lume și caută refugiu în amintiri și simboluri spirituale, dar este constant confruntat cu o realitate apăsătoare.