Luminând, lumea ce îmi aparține mie, știu,
Privesc zâmbind sihastrul ce va piere într-un târziu.
Amărui apus soare ce încălzește umbra sa
Și tot mai dulce este ploaia ce în veșnici va cădea.
Am ales povârnișuri cu speranța-n prostie,
Refăcut-am scopuri sparte și lipite-n poezie
Și am uitat – am uitat să îmi procur biletul care
Ma va face să pășesc iarăși în a voastră lume mare.
Vastele tuneluri ce ademenesc în murdărie
Sunt bătrânul ce își amintește de copilărie.
Mai doresc acele scări care tot m-au pogorât,
Însă vreau să urc, e târziu, e prea urât…
Nu insist atunci când privesc în ochi indiferenți,
Suntem obișnuiții printre lumea de demenți.
Ne aflăm prinși în pietre, sau doar eu mă aflu
Și voi privi zâmbind nevinovat cum totul pleacă-n dracu…
În începutul ce sfârșește și subit rămâne,
De decembrie ce apune, final, grav, rapune…
E doar scena cea de ieri, prăfuită și uitată,
Aceiași doi în sala sumbră, aceiași de altădată.
Chiar dacă plecat-ați, cei ce-au risipit un babilon,
Muribundul licăr slab în oglinda unui om…
Cioburi… oameni m-au făcut să mai contez pe ei,
Strâng roadele grădinii, din neantul dragostei…
Uraganele prea mici pentru-un munte prea măreț,
Fost-am doborât de șoaptele plăpânde și de preț…
Pogorârea în apus pe balanța ce mai mișcă,
Sunt în așteptarea binelui ce poate dar nu riscă.
Încearcă, sugrumă un ecou de pretutindeni,
Geamurile sparte tot, tot luminându-mi mintea-mi.
Rămășițele de colb șters din locul gol de pat,
Deci, timpul mă forțează, v-am pupat și am plecat.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie și reflecție asupra trecutului. Naratorul se simte prins într-o lume de indiferență, așteptând un bine care nu vine, și rememorează momente și relații trecute, marcate de deziluzie și pierdere.