Am fost pe muntele înalt şi-am cântat,
m-au ascultat brazii, dar s-au închis
în ghimpele acelor şi, nepăsători,
au adormit mai departe.
Mi-am zis: „Acesta nu-i cântecul meu.
Nu-i al meu”.
La Marea cea mare şi spumoasă m-am dus:
am cântat şi acolo printre gemene-valuri,
dar neauzită-am rămas, căci cântarea
înghiţită mi-a fost de negre adâncuri.
M-a cuprins spaima
tot privind în străine oglinzi
şi disperată-am strigat:
„Acesta nu-i cântecul meu!
Nu-i al meu!”.
La voi, stânci scunde, cu traista ciobanului
în cuib de lăstun înflorind,
la voi m-am întors ce-aveţi umbra
pe potriva argintatului râu –
vie brăţară pe truda ţăranului
care vine târziu de la câmp.
Iată cărarea ce leagănă cirezile satului,
iată lanul de grâu, trezit
de boarea întremătoare de vânt,
iată drumul pe care sătenii, fără răgaz,
îşi duc când bucuriile nunţilor,
când carul cu viaţa trecută în alt orizont.
Aici m-am oprit. Aici am pornit să cânt,
la răscruce de drumuri:
şi picura sânge din coarnele boilor,
şi albina, şi cucul, şi privighetoarea
din bătrânul salcâm mi-au reluat viersul,
zicându-l plângând ca şi cum
eram aşteptată din vremi de demult,
iar în inima dorului
prinseră-a creşte ciulinii
în loc de porumb.
Lângă fântână, văzui o măicuţă oftând –
avea umeri tociţi de necazuri
ce a tot dus pe pământ;
şi un copil, fluturându-mi în faţă
râsul lui, mirosind a iarbă, a aer de-acasă
şi atunci recunoscui cântecul ce-l căutam
şi l-am zis înainte, şi l-am zis
de parcă nu cântam eu, ci tot neamul
mi-l puse la buze zeul satului meu.
1987
Sensul versurilor
Piesa explorează căutarea identității și a apartenenței, prin intermediul naturii și a satului românesc tradițional. Călătoria e una de regăsire a vocii autentice, conectată la rădăcinile culturale și la spiritul neamului.