Erai talpa luminoasă a zilei
ce-mi călca ochiul mereu în mirare,
fără a-l strivi,
fără a-i răni curiozitatea,
cea cu sufletul totdeauna la gură.
La gâtul ce tandru mi-l întindeai
prin gardul de spini al ogrăzii,
legam clopoţeii visărilor şi,
din bătrânul agud, urmăream
primejdiosul, întortocheatul lor drum
doar cu a inimii neadormită ureche
pândind clinchetul ce dinspre împărăţia
de groază a Mumii Pădurii
se auzea.
Şi totuşi, voiam să pleci..
Şi totuşi, te-am lăsat să pleci..
Tot mai insistent şi mai nerăbdătoare
încercam cheile de la uşa cămarei
în care intrarea era interzisă:
ca prin ceaţă văzui, ca prin neagră perdea,
cum umbra zmeului, grăbită, săpa,
cum creştea cercul,
cum se adâncea, iar trupul tău,
devenit transparent, se strânse,
lăsând pleoapa îngheţului
să-i acopere ochii.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri din copilărie, marcate de o pierdere dureroasă. Naratorul își amintește de o prezență luminoasă, posibil o persoană dragă, care a dispărut, lăsând în urmă un sentiment de regret și melancolie.