Inspirația venea în urmă, pe jos,
Poetul mergea în frunte, călare,
Și primea onorurile.
La mijloc mulțimea, descoperită.
Se făcea că era o procesiune, până la urmă.
Unii acuzau dureri mari,
Se făceau că erau încă la doctor,
Căci se văitau cu speranță,
Alții plângeau de-a binelea,
Se făcea că era o procesiune totuși,
Da, o procesiune, într-adevăr.
«Dar mortul? » «Unde e mortul? » – se auzea –
«Noi pe cine jelim, de trei zile? »
«Oare a fost spălat bine răposatul? »
«Spălarea mortului cere o îndemânare
Pe care foarte puțini doctori o mai au» – se auzea.
Poetul mergea înainte, călare,
Fiindcă depășise toate minunile astea, băbești.
Inspirația venea în urmă, desculță.
Rămânea mereu în urmă,
Nu știu de ce o îmbia mai mult rămânerea în urmă
Decât necunoscutul din față.
Sensul versurilor
Piesa descrie o procesiune ciudată, unde poetul este onorat, în timp ce inspirația rămâne în urmă. Se pune întrebarea despre cine este jelit, sugerând o pierdere sau o iluzie. Poetul pare detașat de aceste preocupări lumești, în timp ce inspirația preferă familiaritatea trecutului necunoscutului viitor.