Marin Sorescu – Călătorul

Apele peste care am trecut
Mi-au dat ca amintire un mic licăr sub piele.
Nu mai pot păși sprinten, cu avânt,
Decât dacă am talpa plină de bătături,
Dacă-mi e toată ca un teren mlăștinos,
În care te scufunzi imperceptibil.
Somnul nu-mi mai vine decât stând chircit,
Undeva pe geamantan, lângă o ușă de vagon
Supraaglomerat,
Trezit din moțăiala de fiecare călător care urcă sau
Coboară.
Între aceste pauze am cele mai frumoase vise,
Toate întrerupte brusc, din păcate.
Ah, somnul în pat străin, neutru,
De hotel de mâna a treia!
Cazi trăsnit pe dormeza slinoasă, jilavă, ușor înclinată.
În cameră e un aer de pușcărie, geamul e prins în cuie.
Și-ar fi imprudent să-l deschizi că sar cerșetorii.
Pe la miezul nopții, te trezește durerea
În coaste, pricinuită de arcuri,
Bâjbâi și nu știi de unde se aprinde lumina.
Unde ești? În ce oraș?
Te crezi tot în tren și-aștepți conductorul
„Spuneți-mi, vă rog, ce stație urmează?”.
Uneori e adevărat, ești chiar în accelerat!
În vagonul lit. Ai vrut să-ți faci damblaua.
Pe geam nu recunoști nimic,
Peisajul poate fi la fel de bine
Elvețian, ori italian, dacă nu chiar din lună.
Copacii se schimbă din secundă-n secundă,
Ca niște sentinele de gardă
La un mort grăbit,
Ori ca telegramele primite într-o bătălie
Ca rezultat nesigur.
Tu ești comandantul, tu le primești, le deschizi,
Tot statul major se uită în gura ta, așteaptă ordinele,
Dar telegramele sunt cifrate
Și-ai uitat cifrul frunzelor.
Nu mă simt bine decât
Buiamac, incomod,
Stând într-un picior pe-o bătătură
Agățat de-o bară, spânzurat de-un pervaz,
Pe-o scară de serviciu,
Trebuind să dau fuga până la mama dracului,
Cărând patru geamantane mari, pline cu lucruri nefolositoare,
Renunțând din cauza lor la singurul obiect
Important: umbrela (peste tot când ești călător, plouă de rupe).
Nu mă simt bine decât rău,
Șchiopătând,
Încercănat
Azvârlit în stradă de propria-mi neliniște..
Mereu pe drumuri, împins ca de-un șut în rărunchi,
Cu ochii holbați, ca în preajma minunii.