Un loc era, al tăriilor –
Vântul îmi flutura părul, căluș peste gură,
Îmi tăia vocea, iar marea
Mă orbea cu luminile ei, viețile morților
Se depanau, se împrăștiau în ea ca uleiul.
Am gustat veninul grozamei,
Țepii ei negri,
Sfântul maslu al florilor ei – galbene lumânări.
Aveau un anume dar, în marea lor frumusețe,
Și erau, ca tortura, extravagante.
Puteai ajunge într-un singur loc.
Forfotind, parfumate,
Potecile se îngustau înspre vale
Și capcanele aproape că se ștergeau –
Zerouri închizându-se pe nimic,
Stăteau pe-aproape, ca junghiurile nașterii.
Neauzindu-se țipăt,
O adâncitură se făcea în ziua fierbinte, un loc gol.
Lumina sticloasă era un zid străveziu,
Desișurile tăcute.
Am simțit o trebăluială mută, un gând,
Am simțit mâini pe lângă cana de ceai, greoaie, boante,
Încercuind porțelanul alb.
Cum îl mai așteptau morțile acelea mici!
Așteptau ca niște iubite. Îl excitau.
Am avut și noi o poveste–
Între noi, sârme strânse,
Cârlige prea adânci ca să le smulgi și o minte ca un inel
Lunecând închis peste vreun lucru iute,
Omorându-mă, în strânsoare, o dată cu el.
Sensul versurilor
Piesa explorează amintiri dureroase și sentimentul de a fi prins într-o capcană emoțională. Vorbește despre o poveste distructivă și despre așteptarea morții ca pe o eliberare.