M-am răstignit, în mine, întocmai ca Hristos,
Mulțimii curioase părându-i mai frumos,
Iambi și trohei, povară, ca lemn destul pe-o cruce,
Iar drumul spre Golgota, de-aicea, nu mai duce.
Pe dealul Căpățânii, poemele, tăciuni,
Așteaptă, cu lumina, de-acum să le cununi,
Iar ochii, mură coaptă de nimenea culeasă,
Privesc mereu spre lume și tot mereu spre casă.
Am obosit de-atâtea urcușuri în spirală,
Dar mâinile, tot simple, cu gesturi de sfială,
Cădelnițează-ntr-una așa cum știu doar ele,
Întregul râs și plânset al poeziei mele.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema sacrificiului personal prin prisma unei imagini religioase, împletind suferința cu creația poetică. Eul liric se identifică cu Hristos, dar într-un context personal și artistic, sugerând o dualitate între lumea interioară și cea exterioară.