Înfipt în anotimp până-n plăsele,
Mă-mprimăvărez în verde viu,
Și-nseninat de cerul azuriu
Sorb seve noi, dorind să scriu cu ele.
Mă năpădesc cuvintele nescrise
Când primăverii îi plătesc tribut,
Căci frumusețea nu-i doar atribut
Ci viață nouă afluind prin vise.
Și văd, înfășurat în foi de viață,
Că primăvara nu-i doar anotimp,
Este o stare dincolo de timp,
Este trezire, este dimineață.
E-nvierea simțurilor toate
Spre bine, spre frumos, spre adevăr,
E neprihana florilor de măr
De roua dimineții sărutate.
Trăind, deci, primăvara ca o stare
Ca-nviere, ca dorit dezgheț,
Văd scrisul îndurării mai citeț
Și-aud mai clar a cerului chemare.
Iar inima-mi, Părinte, vrea să-Ți ceară,
Cu un demers cu totul exploziv:
Condamnă-mă, Te rog, definitiv
La o eternă, sfântă primăvară.
Sensul versurilor
Piesa explorează primăvara nu doar ca un anotimp, ci ca o stare interioară de renaștere și trezire spirituală. Vorbitorul își dorește să fie condamnat la o eternă primăvară, simbol al purității și al legăturii cu divinitatea.