Un om văzu o vulpe cu piciorul frânt.
Părea lipsită de-ajutorul Celui Sfânt.
„Cum oare viețuiește sărmana lighioană?
„Cum poate fără labe s-agonisească hrană?”.
Așa gândea dervișul, plin de tulburare,
când apăru un leu cu un șacal în gheare,
din care înghiți mai mult de-o jumătate.
Din rest și vulpea se-nfruptă pe săturate.
Și-n altă zi, la fel pe vulpe o hrăni
Cel ce trimite hrană-n fiecare zi.
Având drept martori ochii, se vru și călătorul
hrănit mereu în taină de-a toate Creatorul.
Și-atunci se-ascunse ca furnica prin unghere.
Nici fiara nu se bizuie doar pe putere.
Dar nimeni pic de hrană nu voi să-i lase,
de-ajunse ca lăuta: piele, zgârci și oase.
Pierdu de slăbiciune și minte și tărie,
când auzi o voce venind în coșmelie:
„Te du, fățarnice! Fii leul plin de vlagă,
„și nu zăcea pierdut ca vulpea cea beteagă!.
„Precum un leu puternic tu să-ți faci rost de pâine.
„Decât s-ajungi ca vulpea, mai bine să fii câine!.
„Pe alții să-i hrăneşti din fapte îndrăznețe
„și nu să umbli după resturi la ospețe!”.
Avea Hatem cel darnic’ în marea-i herghelie
un armăsar ca vântul cu coama fumurie.
Și faima lui că-i darnic, trecând de-al său tărâm,
Ajunse la urechea-mpăratului din Râm.
„Alt om să-l poată-ntrece în dărnicie — nu-i!
„Și-alt bidiviu mai strașnic în bătaie — nu-i!”.
Dar împăratu-acela nu prea voi să creadă:
„Nevrednică scornire, dar n-am nicio dovadă!.
„Aș vrea pe armăsarul sireap de spiță-arabă,
„Hatem, de este darnic, să mi-l trimită-n grabă!”.
Un sol isteț de-ndată plecă spre tribul Tai.
Îl însoțeau și zece curteni în chip de-alai.
Solia-ajunse unde Hatem și-avea palatul.
Râvneau puţină tihnă cum apă însetatul.
Hatem întinse masa, un cal tăie în grabă
Și împărți zaharuri și câte o podoabă.
Străinii se culcară. Și-abia a doua zi
Hatem află de rostul înaltei lor solii.
Cuprins a fost de-dată de zbuciumul căinții.
Părea că-i beat și-n palme el își înfipse dinții.
„Să dăinuie-a ta faimă-ndelung, cât veșnicia!
„De ce din prima clipă tu nu ți-ai spus solia?.
Căci pe-armăsaru-acela fără de-asemănare,
„ca să-mplinesc ospățul, îl pusei la frigare.
„Temându-mă de ploaie sau de vreo vijelie,
„eu nu-l lâsam să pască cu-ntreaga herghelie.
„Și cum n-aveam în preajmă nici urmă de vânat,
„l-am scos pe loc afară din grajd și l-am tăiat”.
Sensul versurilor
Piesa prezintă două povești: una despre providența divină, unde o vulpe handicapată este hrănită de resturile unui leu, și alta despre dărnicia lui Hatem, care sacrifică cel mai prețios cal pentru a-și onora oaspeții. Morala subliniază importanța de a fi darnic și de a avea încredere în providență, dar și necesitatea de a acționa cu putere și inițiativă.