A fost și-aristocrat,
Căruia monument i-au ridicat,
Înalt și-ngâmfat,
Ce anunța măreția lui,
Ce anunța bunătatea lui.
Și unde e stâlpul?.. s-a dărâmat!
Trebuia să se dărâme,
Fiind plin de minciuni și falsificat.
Drept e doar timpul,
Și șterge ce nu e, cu timpul.
Locul de-acolo e fără pomană,
Altul n-au pus în locul celui dărâmat…
Deloc! de națiune etern e blestemat,
Ca stâlp obscur pe neam s-apasă.
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre decăderea unei figuri aristocratice, al cărei monument, simbol al măreției și bunătății, s-a dărâmat din cauza falsității și minciunilor. Timpul este văzut ca un element justițiar care șterge ceea ce nu este autentic, iar memoria națiunii blestemă acea figură obscură.
