A vorbit și-a tăcut crângul de aur
Cu glasul lui de mesteacăn, ușure.
Nici o părere de rău nu mai au
Cocorii, în slăvi, peste pădure.
Ce să regreți? Suntem călători –
Trecem, intrăm și părăsim casa.
Visează cânepa la cei duși.
Și luna pe baltă licărindu-și mătasea.
În mijlocul câmpiei stau singur,
Vântul duce cocorii mai departe.
Gândesc la vesela tinerețe
Dar nu-mi pare rău de trecut, nici de moarte.
Nu-mi pare rău de anii risipiți în zadar,
Floarea liliachie a sufletului pălește.
În grădină arde rugul unui măceș roșu
Și acest rug pe nimeni nu încălzește.
Ciorchinii măceșului nu vor arde.
Iarba nu va pieri fiindcă a îngălbenit.
Ca pomul care-și pierde în tăcere frunzele.
Cuvintele triste mi le pierd covârșit.
Cândva, dacă timpul măturându-mi slovele,
Le va aduna-netrebnic tezaur
Spuneți atâta vorbit și a tăcut
Cu dulcele-i glas crângul de aur.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a amintirilor, cu o notă de melancolie și acceptare. Vorbitorul contemplă natura și efemeritatea vieții, fără a exprima regrete profunde.