Serghei Esenin – Spovedania Unui Huligan

Nu fiecare știe să cânte
Și nu oricui îi este dat
Să se rostogolească, măr, la picioare
străine.
Aceasta e cea mai mare spovedanie
Pe care o face un huligan.
Eu, înadins, umblu nepieptănat
Cu capul ca o lampă de petrol pe umeri.
Toamna desfrunzită a sufletelor voastre
Îmi place s-o luminez în amurguri.
Îmi place când pietrele înjurăturii
zboară spre mine ca grindina furtunii.
Atunci îmi strâng mai tare cu mâinile
Balonul clătinat al părului.
Mi-i așa de bine,
Mi-i așa de bine-atunci să-mi amintesc
Lacul verde și foșnetul plopului,
Că undeva trăiesc ai mei, tata și mama.
Lor puțin le pasă de poemele mele.
Lor le sunt drag ca apa și câmpul,
Ca ploaia care primăvara crește verdeața.
Ei, dacă ar ști, ar veni și v-ar străpunge cu furci
Pentru fiecare strigăt zvârlit în mine.
Săraci, săraci țărani!
V-ați făcut probabil urâți.
Vă e frică și-acum de Dumnezeu și de
adâncurile bălților.
O! dacă ați înțelege că fiul vostru, în Rusia,
E cel mai de seamă poet!
N-ați tremurat voi oare, cu inima, pentru viața
mea,
Când umblam cu picioarele goale prin bălțile
toamnei?
O! Acum port cilindru
Și pantofi de lac.
Dar clocote în mine mândria de altădată
A îndrăznețului și zburdalnicului din sat.
Vacile de pe finnele măcelăriilor
Le salut de departe.
Birjarii pe care-i întâlnesc în piață
Îmi amintesc mirosul de bălegar de pe
câmpiile noastre,
Și-mi vine să port pe brațe coada fiecărui cal,
Ca trena unei rochi de nuntă.
Iubesc ținutul acela,
Iubesc mult de tot patria aceea,
Deși stăruie în ea rugina sălcie a tristeții.
Îmi sunt dragi râturile murdare ale porcilor
Și în liniștea nopții glasul sonor al broaștelor.
Sunt bolnav de amintirea copilăriei.
Visez pâcla umedă a serilor de Aprilie,
Și ulmul așezat pe vine să se încălzească
La focul zorilor.
O, câte ouă de corbi din cuiburi
Am furat cățărându-mă prin crengile lui.
O mai avea el creștetul capului verde?
Coaja lui tot atât de tare o fi?.
Dar, tu, iubitul,
Credinciosul meu câine?
De bătrânețe te-ai prostit, ai orbit,
Și rătăcești prin ogradă târându-ți coada.
Nu mai ghicești după miros unde e ușa și
unde grajdul.
O, cât de dragi îmi sunt zilele când
Furând de la mama o bucată de pâine
O mâncam amândoi mușcând pe rând
Fără să ne fie greață unul de altul.
Eu am rămas același,
Cu inima eu am rămas același.
Ca albăstrelele în orz înfloresc pe fața mea
ochii.
Țesând din poeme pânze de aur
Aș vrea să vă spun ceva duios.
Noapte bună!.
Noapte bună, vouă tuturor!
A trecut coasa prin iarba amurgului.
Astăzi aș vrea
Să mă învârtesc, în jurul lunii ca o viespe.
Lumina e atât de albastră
Că nu ți-ar părea rău să mori.
Ei, și ce dacă par un cinic
Care și-a legat de spate o lanternă
Bătrânul și mult călăritule Pegas
Îmi trebuie mie oare șaua ta moale?
Am venit ca un meșter aspru
Să cânt și să proslăvesc guzganii.
Capul meu, ca luna August,
Varsă vinul părului vâlvoi.
Aș vrea să fiu pânză galbenă la corabia
Care plutește spre țărmuri noi.