Ne ducem toți, câte puțin, mereu,
Către liman de tihnă și-mpăcare.
Poate curând va trebui și eu
Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.
O, dragi mesteceni gingași și subțiri!
Și tu pământ! Și voi câmpii ca marea!
În preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.
Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace vouă, sălcii, ce-n apus
Vă oglindiți în apa purpurie.
Atât de multe gânduri am urzit,
Am scris atâtea cântece visate
Și pe pământul trist, sunt fericit
C-am respirat și c-am trăit de toate.
Sunt fericit c-am sărutat femei
Și-am lenevit pe iarba parfumată,
Iar fiarelor, ca unor frați ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.
Acolo, știu, că nu foșnește-n zări
Cu gâturi lungi de lebădă, secara..
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior și-mi simt adânc povara.
Acolo, știu, că nu vor mai fi fagi
Nici holdele de aur viu pe nume..
De asta poate mi-s așa de dragi,
Toți oamenii cu care trec prin lume.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentele unui om în preajma morții, regretând despărțirea de frumusețile vieții și ale naturii. Vorbitorul își exprimă dragostea pentru lume și oameni, dar și tristețea față de inevitabil.