Cu turnuri ude ploaia mătură bine,
Cicârezele sălciilor din zăvoi.
Huligan sunt, vântule, ca și tine:
Scuipă-ți ghemotoacele tale de foi.
Îmi place când arborii pădurilor vinete,
Ca niște boi cu mers lent,
Își golesc flămânzirile pline de
Frunze, cufurindu-se violent.
Aceasta-i ciurda mea de tauri și de junince!
Rugina ei cine-ar putea-o cânta mai frumos?
Ah, văd cum crepusculul linge
Urme de pași pe jos.
Rusie, Rusie, Rusia mea de
Lemn, sunt singurul tău cântăreț și herold.
Tristețea lacomă-a versului are ce roade:
Zmeurica și menta-mi atârnă de șold.
În ce-ți mulgi mestecenii, noapte adâncă?
Selenarul șiștar nu-l aduci?
Al nu știu cui gât vrea țintirimul să-l strângă
Cu brațele unei cruci.
O huidumă neagră pe dâmb se ridică.
În livadă e cineva. Stai!
Un bandit și-o pramatie sunt și eu la o adică:
Seminție de șes, spiță de hoți de cai.
Cine-a văzut cum spumegă pe câmpie
Oștirea mălinilor de abur și fum?
În albastrul stepei, ce-aș mai ieși pe-o
seară târzie
Cu ghioaga la drum!.
Ah, părul meu ia culoarea ștearsă a norului,
Rob la cântec, dintr-o mlaștină gem.
Osândit sunt la ocnele dorului,
Să-nvârt piatra de moară a unui poem.
Tu bate, vântule, fără teamă,
Scuipă-ți ghemotoacele de foi pe tăpșan.
Mi se spune poet? Nu ține seamă:
Eu și-n cântece-s tot huligan.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o identificare cu natura dezlănțuită și o atitudine rebelă, huliganică. Poetul se vede ca un inadaptat, un bandit, dar și un cântăreț al Rusiei rurale, legat de pământ și de tradiții.
