Omul în lume-i ca și iarba,
Trăiește mai mult cu vorba,
Pe iarbă-o pasc oile
Și pe om nevoile.
Iarbă-o fost și mai rămâne
Numai omul nu-i ca mâine,
Pe iarbă-o pasc vitele
Și pe om gândurile.
Primăvara când sosește
Iarba iară înverzește,
Dar omul de-mbătrânește
În veci nu-ntinerește,
C-așa-i viața omului
Astăzi este, mâine nu-i.
Sensul versurilor
Viața omului este comparată cu iarba, subliniind efemeritatea și inevitabilitatea îmbătrânirii. Nevoile și gândurile apasă asupra omului, așa cum animalele pasc iarba. Spre deosebire de natură care se regenerează, omul nu se poate întoarce la tinerețe.