Zeii carelor alegorice ale Desfătării,
vor cât mai mult Vin de Vorbe Goale,
pe mesele pline cu Vise sălbatice,
prinse în lațurile Credințelor,
Păcatelor Originare,
atât de pline de oasele amare ale Suferințelor,
încât s-au înecat toate Limbile Gusturilor,
încâlcindu-se unele în altele,
până când nimeni nu mai simțea Nimic,
moment în care a luat Ființă,
Cuvântul Facerii,
care a început,
să-și pregătească Țărâna Întrupării,
în care să-și poată înmormânta,
toate Speranțele,
ce nu ar fi conforme,
cu Iluziile Vieții și Morții,
devenite etalon de Fericire Funerară,
al Ochilor de Cer,
înecați în Disperările,
ce vor brăzda această Lume.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea unei fericiri iluzorii, născută din renunțarea la speranțe și acceptarea suferinței ca parte inevitabilă a existenței. Este o meditație asupra morții și a deziluziilor vieții, văzute ca un etalon al unei fericiri macabre.