Drumuri prăfuite de Gânduri,
se prăjesc,
sub soarele deșertic,
al Absurdului,
din aburii căruia,
Locomotive de Înțelesuri,
își trag seva otrăvită,
de a merge mai departe,
zdrobind Orizonturile,
decolorate și străvezii,
ale cănilor de pustiu,
cu roțile ruginite ale Anotimpurilor,
ce abia se mai învârt,
deasupra Disperărilor,
înrădăcinate adânc,
în Țărâna mâncată de seceta amară,
a Uitării.
Sensul versurilor
Piesa explorează un peisaj interior arid, unde gândurile se consumă sub un soare al absurdului. Locomotivele de înțelesuri, alimentate de această realitate toxică, continuă să meargă mai departe, distrugând orizonturile și lăsând în urmă disperare și uitare.