Scena Depresiilor,
a devenit aproape impracticabilă,
pentru Statuile Vivante ale Absurdului,
ce defilează alături,
de Alienarea acestei Lumi,
purtând în brațe,
Zilele fără adăpost,
ale Deșertăciunilor,
din care Iluziile Non-Sensurilor Existenței,
și-au clădit Catedrale de Durere,
la care să ni se închine,
Pașii Disperărilor,
reci și incomode,
ai Verighetelor de plumb,
dăruite Lacrimilor de Vânt,
pentru celebrarea,
căsătoriei noastre cu Moartea.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj al depresiei și alienării, unde absurdul existenței umane construiește catedrale de durere. Este o celebrare macabră a căsătoriei cu moartea, sugerând o acceptare a disperării.