Nervuri ce-abia își mai pot susține,
propriile frunze ale Gândurilor,
îngălbenite,
ce cad în Neantul din noi înșine,
de pe frunțile ruginite ale Amintirilor,
unui Adevăr nerecunoscut vreodată,
de Iluziile Vieții și Morții,
Destinului nostru,
ce-abia mai poate să respire,
prin aglomerația Zilelor fără adăpost,
ale Fericirilor,
ce-au devenit simple insigne,
care și-au pierdut luciul,
spre a fi purtate la reverul,
Absurdului.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și reflecție asupra absurdului vieții. Amintirile și fericirile trecute și-au pierdut valoarea, fiind purtate ca simple insigne la reverul absurdului.