Pe boltă stele tremurate purced sfiala să-și aprindă,
Și ca o pasăre rănită se zbate biruitul soare;
Noi stăm la mal uitați alături, când veșnica povestitoare
Nemărginirea ei și-o frânge în ochii tăi, ca-ntr-o oglindă.
Amurgu-și flutură-n albastru năframa cu argint țesută,
Și tot mai rar își bate marea răsufletul domol de pace;
Noi ocrotim atâta cântec acum, când buza noastră tace,
Când mâinile îngemănate, se strâng și-și spun povestea mută.
Pribeag mi-e sufletul pe ape, și marea ni-e acum stăpână,
Căci ne-am topit de mult visarea în uriașul piept de unde,
Ea ne-a-mpletit iubirea-n valuri, în depărtările afunde..
De-acuma, prinsă-n taina apei, nemuritoare-o să rămână.
Și ne vom stinge-ncet, femeie, ni-e scrisă moartea sub pleoape,
Dar va zâmbi întotdeauna senina veșniciei soră,
Va răsuna iubirea noastră în mândra valurilor horă,
S-a legăna pe-aceleași unde, va plânge în aceleași ape.
Și poate-odată, într-o seară, tot ca acuma de albastră,
Când noi vom fi de mult țărână, vor poposi doi inși la mare.
Neștiutori s-or prinde-n brațe, se vor strivi-n îmbrățișare
Și nu vor înțelege, bieții, că strâng la piept iubirea noastră.
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre o iubire profundă și eternă, legată de mare și de natură. Chiar și după moarte, esența iubirii lor va continua să existe în valurile mării, fiind simțită de alții fără ca aceștia să înțeleagă pe deplin originea sentimentului.