Te-ai ivit din întunericul nopții
Și-aveai flori în mâini;
Acum vei veni din vălmășagul oamenilor,
Dintr-un vârtej de discuții.
Eu, care te-am văzut în centrul lucrurilor esențiale,
Am fost furios când i-am auzit rostindu-ți numele
În locuri comune.
Aș fi dorit ca valuri reci să-mi spele mintea,
Iar lumea să se usuce ca o frunză moartă
Sau să fie luată de vânt ca un puf de păpădie,
Astfel ca eu să te pot întâlni din nou
Singură.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dezamăgirea și furia naratorului față de faptul că o persoană dragă, numită Francesca, a devenit subiect de discuție publică, pierzând astfel aura specială pe care o avea în intimitatea relației lor. Naratorul își dorește să o poată reîntâlni pe Francesca într-un context privat, departe de influența lumii exterioare.